Ritmurile circadiene
Existența ritmurilor circadiene a fost recunoscută pentru prima dată în secolul al XVIII-lea, mai precis în 1729, când astronomul Jean-Jacques d'Ortous de Mairan a observat că o plantă (probabil Mimosa pudica) își deschide și închide frunzele cu o periodicitate de o zi, chiar și în absența stimulilor de exterior. Termenul de circadian provine din latină și se traduce aproximativ o zi.
Ritmurile circadiene controlează o varietate de procese biologice în organismele vii. Unul dintre cele mai evidente, este ciclul somn-veghe. Există însă și alte procese în spatele cărora stau ritmurile circadiene, precum temperatura corpului, comportamentul de alimentare, secreția unor hormoni, metabolismul ș.a. În spatele oricărui ritm circadian, se află un ceas (în engleză, clock). În mare, ceasurile se împart în centrale și periferice. Ceasurile centrale se află la nivelul nucleilor suprachiasmatici, în timp ce cele periferice în restul sistemului nervos central și organismului. Între cele două tipuri de ceasuri, există mai multe diferențele. Astfel, ceasurile centrale sunt reglate de ciclurile întuneric-lumină, pe când cele periferice mai mult prin programul de alimentare[1] . De asemenea, ceasurile centrale produc ritmuri la nivelul întregului organism, în timp ce cele periferice, la nivel local, în periferie.
În imaginea de mai jos, sunt reprezentate schimbările care au loc de-a lungul a 24 de ore la o persoană care se trezește dimineața devreme și se culcă la orele 22:00.
[1] Se descriu așa numiții Zeitgeber (în germană sincronizator temporal) care au rolul de sincroniza ceasurile interne cu exteriorul. Cel mai puternic dintre ele este lumina. Alte exemple sunt temperatura, interacțiunile sociale, programul de alimentare